Prin natura serviciului, cea mai
mare parte a anului sunt plecat din ţară. Am câştigat mult pe de o parte, am
pierdut tot pe de altă parte.
Un lucru care m-a bucurat atunci
când
mi-am dat seama că el există, era că mă rupsesem total de evenimentele din
ţară. Nu aveam acces la ştiri din România. Si era bine aşa. Imi dădea iluzia
că ce bine e in România, că abia aştept să revin in ţară, aşa cum simt, cred,
majoritatea celor plecaţi din ţară.
Când am ajuns acasă, am reuşit o
performanţă: nu m-am uitat la nicio emisiune de ştiri cam o lună. Mă simteam
tot bine, incă. Apoi am căzut iar in centrifuga evenimentelor, mai ales
politice, din ţară.
Treptat m-am lăsat antrenat in
dezbaterile de la colţul blocului, privind
alianţele sau divorţurile politice.
Este evident ca românul,
cel puţin deocamdată, nu se dezminte in ceea ce priveşte mentalitatea şi
implicit abordarea problemelor.
Marea majoritate nu prea intelege
ce se petrece pentru că este ajutat in a rămâne ignorant. De fapt, ajutorul
constă intr-o diversiune a găleţii colorate, care are priză tocmai la categoria
de care este cea mai mare nevoie: românul care se roagă ca mai rău să nu
fie. “Doamne-ajută!”
Mântuirea, ca popor, vine doar dacă batem mătănii la moaştele vreunui sfânt
catalogat “original” şi “made in Romania”. Succesul ar fi garantat dacă acesta
ar deveni cu timpul şi “marcă inregistrată” a bisericii.
Quasi-intelectul acestui român
poate analiza doar hic et nunc.
Românul, cel mult şi “consecvent”, in
loc să ridice mănuşa, caută, ca intotdeauna, pe cineva care să-i cânte prohodul
social, politic, economic. Pentru a lua atitudine, ai insă nevoie de coloană
vertebralo-morală. Lipsa acesteia duce la o problema de natură psiho-, socio-,
economico-existenţială.
Conceptul maiorescian al formei
fără fond este manifest atât in activitatea cotidiană a politicului cât
şi in modul de intelegere al acestuia la nivel public. Demagogia este prin
definiţie formă fără fond. Vedem, din păcate, mai ales la alegeri, că şi modul
in care masele percep ceea ce li se serveşte este tot o formă fără fond.
Eminescu remarcă un lucru de o
actualitate dureroasă: „Oricari ar fi formele în cari se
îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor
organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică
a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să
zică a schimba starea de lucruri“
De parcă nu e suficient că se
victimizează permanent, românul are şi o simpatie pentru cei care il buzunăresc
in mod continuu. Altfel nu se explică de ce ţine cu dinţii, cu ştampila VOTAT
sau cu petiţia de aceşti “olimpieni” autohtoni. Da! Mai nou s-a descoperit
metoda petiţiei prin care se cer drepturi tocmai pentru cei care te atacă la
propriu sau la figurat, fie că e vorba de câini vagabonzi, fie că e vorba
de “aleşii” neamului.
Există un sentiment care se naşte
după o oarecare perioadă petrecută impreună de “victimă’ şi de “atacator”. Românul
suferă, bietul de el, de sindromul Stockholm. Este vorba cel puţin de o
simpatie a agresatului faţă de agresor. Românul este capabil de a fi
solidar cu cel care il “inţeapă”, de a-l iubi şi chiar apăra.
Fenomenul prezent in fiecare zi,
ridicat la rang de politică pe anumite canale media, justifică starea
deplorabilă in care ne lăfăim cu toţii, indiferent de prezenţa sau absenţa
acestei mentalităţi patologice la un individ sau altul. Ea există in parcuri la
fiecare sarbătoare sau o data la patru ani,
in oala de sarmale sau de fasole cu afumătură. Enjoy! Eu am plecat. Din
nou.
